alyssa222

- Şi ce-ai să faci? - Nu ştiu...mă simt atât de...atât de multe în acelaşi timp şi nu ştiu cum să o scot la capăt. Încep să-mi pierd cuvintele, încep să-şi piardă sensurile... - Nu a mers? - Ba da...e ceva care mă ţine aici, care nu mă lasă să plec ca de obicei. Poate e privirea aceea, în spatele căreia simt că este nevoie de mine...să vindec. Dar mă opreşte...de fiecare dată retează o parte din mine, desconsiderându-mi motivele, dând prea puţină importanţă

Am încercat să înţeleg golul din tine Şi să păşesc cu grijă prin sufletul tău De teamă de a nu deranja nimic. Am încercat să ating cuvintele tale, Dar am descoperit că erau doar fum Şi nu le puteam strânge...              De ce doar atunci când e târziu? Spui că eşti, privindu-mă de parcă eu n-aş fi eu, De parcă ai vrea ca totul în mine să fie diferit. E nisipul prea mult...şi cerul prea departe... Închizând ochii nu te pot vedea...nu eşti... Niciun pas de al tău nu a stârn

Ai simţit de prea multe ori disperarea Ca să nu-ţi dai seama când se apropie Încet, în paşi de uitare, Fredonând dulcele cântec al visării Ce se termină în coşmar. Te prinde în gheare la prima schimbare de tonalitate Şi-ţi ia ca trofeu ţipătul.

Suflete ascunse adânc în tăceri Şi încă-ngropate în ziua de ieri, Ce caută veşnic minuni pe sub praf Pe zidul murdar încifrat într-un graff. Credinţele lor proiectate în vid, În acelaşi decor degradat şi morbid; În vid se risipesc şi toate dispar... În ce mai cred Ei dacă-i totu-n zadar? Îşi clatină firea, purtaţi de-un delir, Îşi numără clipe ce curg ca un fir, Se-agaţă în van de o urma de vis Şi mor prăbuşindu-se-n Eternul Abis. Mai rămâne ceva din al

- Ooo..deci eşti mămică? - Da, ceva de genu'...Mama tuturor năpăstuiţilor. - Şi îţi convine rolul ăsta? - Deocamdată da. Sunt destul de atotputernică în rolul ăsta. - Nici nu mă mir de ce îţi place... - Problemele mele cu puterea şi autoritatea... - De ce probleme? - Eh, pentru alţii. Mie îmi plac. - Păi ce probleme ai? Nu suporţi să te supui autorităţii? - Exact, ador să mi-o exercit în schimb. - Sau de fapt îţi place să fii tu un mic "tiran". - Nu sunt tiran dar îmi place pute

Promite-mi că nu o să te pierzi în normalul Din afara firii tale. Promite-mi că orice frunză şi orice adiere de vânt Îţi vor aminti de o nebunie...demult uitată de lumină. Mistuit de visare, sufletul şi-a luat o zi liberă Şi s-a întors să-şi revadă începuturile. Promite-mi că inima ta nu va uita să cânte În cadenţa acelei melodii păstrate de timp. Promite-mi că nu vei înceta să te simţi niciodată Ca un fir de praf atotputernic. Începuturile nu i-au fost de ajuns...erau Prea cunos

- Mi-e frică... - Ţie? - Da. - Damn, cred că e prima dată când recunoşti în faţa mea că ţi-e frică. - Mi-a mai fost frică... - Ştiu, dar nu ai spus-o. - De unde ştii? - Pentru că te cunosc. Cel mai bine, nu crezi? ............................................................................................................ - De ce m-ai lăsat să ajung aici? - Crezi că aş fi putut face eu ceva? Am fost tot timpul aici când ai avut nevoie să vorbeşti, să râzi, să blestemi, să iubeşti sau să ură

Fiori de nelinişte în vidul uitării Ce-alungă orice urmă rămasă de vis... E mersul iubirii în vuietul mării Ce nu-mplineşte tot ce-a promis. Şi firea se clatină în chipuri ascunse Prin stropi de delir şi păcat. Am chipuri uitate prin vise azi strânse Din idealuri ce-adânc s-au surpat. Şi scutură cerul, alungă tăcerea, Lasă loc credinţei în zei Creaţi de un suflet cerşind mângâierea. Crezut-ai vreodată că poţi fi ca ei?

De cât timp cauţi nemurirea? Adorând zeii altora Te-ai pierdut Printr-un noian de gânduri Ce nu-ţi aparţin, Pe care nu le recunoşti.

respiră din orice clipă nu voi dărui dorului îndeplinire - nevoie de deplin - precum perfecţiunea mă lasă rece nu atinge ce nu doreşte stingeri şi amprenta ştampilei cu priviri vizibilul nesimţit îmi este gol şi închis vreau totul din prima clipă ca o renaştere dar ştiu că tot ce există într-o lume imperfectă decade în decursul materiei rituri rimate-n riduri uitate © j.w.waldeck 2010

Synesthesia We are what we deny. In lies we nurture life and give it reason to exist. We burn down monuments of love and slowly replace them with lust - oasis for a barren faith. We like to build nostalgia in factories... We create pyramids from trust and turn them upside down, unwillingly. They do not tend to crumble, because we never really know the meaning of it all. We smile only when sleeping... And we rely on space transmissions. Because in life we are never the culprit, but victims of the shining dark.

Ultimate trip We danced, while standing on the verge of simple thoughts - lunatic souls - dissolved in the dim light of summer mornings yet to come. We stood there, collecting space debris - figments of our lucid dreams - while waiting for a new beginning. And we predated peace itself, - two seagulls trapped on sea - adrift and searching for   a near to life experience. But we never came close.

Chitara neagră Contrar opiniilor, orice cântec de dragoste se va sfârşi în tragedie, aşa că sunt şi voi fi mereu curios cum Făt-Frumos va reuşi să joace un Romeo bun pentru iubita sa. Dar cum ţigara nu se stinge niciodată în sufletul fumătorului, nici eu nu mi-l pot imagina pe Făt-Frumos falsificând falsetto-uri şi zdrăngănind iteraţii de toamnă la marginea balconului. Dar nu-i bai, suntem oameni toţi, şi chiar de-am fi doar domni şi doamne, în fond suntem nişte nerozi, căci numai

Inheritance Last night we searched an overture for the new world, as we were ripping through the lives of young artists to come. And there we found the maker - the one that wishes well - and shaper - the one that builds the wells for putting wishes. We let him live, for it was not the world that needed real art, but us, the gods, forever bored of nothingness. We made him the new god, to make believe what he saw fit, as our time was running out. And then we left. And as we parted, we heard him speak the words of new: Let there be light. And so it was, as we became the dark.

Zburătorul În viaţă-i bine să înveţi a trece testul timpului: timp condensat, timp dilatat, timp de pierdut sau şi mai grav, doar timp pierdut. Şi mai e bine să înveţi cum să îţi faci tu timp: timp să mănânci, timp să iubeşti, timp de prieteni şi cafea; simplificând, timp să trăieşti. Căci prea puţin timp nu-i chiar bine - vei suferi de prea mult dor al celor de mai sus; şi nici prea mult iarăşi nu-i bine, căci te vei otrăvi încet (la fel ca toţi actorii bun